Specii salvate prin relocare

Schimbările climatice, speciile invazive și distrugerea habitatelor împing numeroase animale și plante spre dispariție. În unele cazuri, protejarea habitatelor existente s-ar putea să nu mai fie suficientă.

Oamenii de știință au propus un nou cadru decizional care să îi ajute pe specialiștii în conservarea naturii să stabilească atunci când speciile amenințate ar trebui mutate în afara arealelor lor geografice naturale.

Acest cadru a fost dezvoltat în urma unei colaborări desfășurate pe parcursul mai multor ani, la care au participat Universitatea din Hawaiʻi din Mānoa, Universitatea din California, Davis, și Serviciul pentru Pește și Faună Sălbatică al Statelor Unite. Cercetarea a fost prezentată în revista Conservation Science and Practice în septembrie 2026.

De ce sunt relocate speciile amenințate?

În mod tradițional, programele de conservare se concentrează asupra protejării animalelor și plantelor în regiunile în care acestea trăiesc în mod natural. Totuși, schimbările de mediu pot face ca anumite habitate să devină din ce în ce mai puțin potrivite pentru supraviețuirea speciilor care le populează.

De exemplu, creșterea temperaturilor poate modifica ecosistemele locale, în timp ce prădătorii invazivi pot amenința speciile care dispun de puține mecanisme naturale de apărare.

O posibilă soluție este introducerea unei specii în scopuri de conservare. Această intervenție presupune stabilirea deliberată a unei specii în afara arealului său istoric, pentru a reduce riscul de dispariție sau pentru a atinge un alt obiectiv de conservare.

Astfel de intervenții pot oferi populațiilor amenințate o șansă de supraviețuire, dar implică și anumite riscuri. O specie relocată ar putea intra în competiție cu fauna autohtonă, ar putea răspândi boli sau ar putea perturba relațiile ecologice existente.

Modul în care funcționează noul cadru?

Cercetătorii au elaborat o metodă structurată pentru a evalua dacă relocarea unei specii reprezintă o soluție potrivită.

Metoda ia în considerare beneficiile ecologice, riscurile potențiale, resursele financiare disponibile și interesele comunităților afectate.

Procesul cuprinde șase etape principale. Acesta începe cu identificarea problemei de conservare și stabilirea unor obiective clare.

Ulterior, specialiștii evaluează fezabilitatea intervenției, compară soluțiile alternative și analizează posibilele consecințe înainte de a decide ce măsuri ar trebui aplicate.

Un aspect esențial este că relocarea nu este considerată automat cea mai bună soluție.

În anumite situații, protejarea habitatului existent sau adoptarea unei alte strategii de conservare poate fi o opțiune mai potrivită.

De ce contează comunitățile locale?

Una dintre caracteristicile distinctive ale acestui cadru este accentul pus pe participarea comunităților locale la procesul decizional.

Cercetătorii au colectat opinii de la peste 200 de persoane, printre care oameni de știință, reprezentanți ai organizațiilor de conservare, administratori ai terenurilor și membri ai comunităților indigene din regiunea Pacificului.

Contribuțiile acestora au ajutat la integrarea tradițiilor culturale și a priorităților locale în deciziile privind protejarea mediului.

Pentru unele comunități, speciile amenințate au o semnificație spirituală, istorică sau culturală care depășește cu mult rolul lor ecologic.

Profesoara Melissa Price, de la Universitatea din Hawaiʻi din Mānoa, a subliniat că implicarea reală a comunităților trebuie să ocupe un loc central în planificarea măsurilor de conservare.

O pasăre rară primește o nouă șansă

Pescărușarul din Guam, cunoscut și sub numele de sihek, ilustrează de ce unele decizii dificile privind conservarea speciilor necesită măsuri urgente.

Specia a dispărut din sălbăticie în 1988, după ce șarpele brun de copac, o specie invazivă, a provocat un declin devastator al populațiilor de păsări de pe insula Guam.

Deși programele de reproducere în captivitate au împiedicat dispariția completă a speciei, revenirea păsărilor în Guam a rămas periculoasă.

În 2024, specialiștii în conservare au eliberat nouă exemplare de sihek crescute în captivitate pe atolul Palmyra, situat la peste 5.000 de kilometri de arealul lor inițial.

Relocarea a creat posibilitatea formării unei populații în sălbăticie, în timp ce specialiștii continuă să lucreze pentru ca specia să poată reveni, în cele din urmă, în Guam.

Care sunt cele mai mari provocări?

Relocarea unei specii necesită o analiză atentă a habitatului în care aceasta urmează să trăiască, a disponibilității hranei, a posibilităților de reproducere și a interacțiunilor cu alte organisme.

Echipele de conservare trebuie să evalueze, de asemenea, costurile, necesitatea monitorizării pe termen lung și măsurile care ar trebui luate în cazul în care intervenția nu are succes.

Noul cadru încurajează luarea unor decizii transparente și adaptarea măsurilor atunci când devin disponibile informații noi.

De asemenea, acesta recunoaște că anumite situații impun intervenții rapide, deoarece așteptarea unor dovezi științifice complete ar putea spori riscul de dispariție a speciilor amenințate.

Poate această metodă salva mai multe specii?

Deși a fost conceput inițial pentru regiunea Pacificului, cadrul ar putea fi adaptat și pentru provocările legate de conservarea naturii din alte părți ale lumii. Acesta oferă îndrumări pentru luarea unor decizii complexe, fără a garanta succesul relocării speciilor.

Pe măsură ce presiunile asupra mediului se intensifică, intervențiile planificate cu atenție ar putea deveni tot mai importante pentru protejarea speciilor vulnerabile.

Ideea centrală este că salvarea speciilor amenințate necesită dovezi științifice, evaluări realiste ale riscurilor și colaborarea cu comunitățile care au legături culturale, istorice sau sociale cu habitatele respective.