Ghepardul misterios

Dovezile genetice și fosile arată că Miracinonyx trumani, un prădător nord-american din Epoca de Gheață, nu era înrudit cu ghepardul, ci făcea parte din linia evolutivă a pumei și a dezvoltat o conformație corporală similară.

Fosilele descoperite în Yukon, în regiunea arctică, arată, de asemenea, că unele populații aveau o dietă neobișnuită și probabil se bazau pe pești precum somonul pentru a supraviețui în mediile nordice.

Un prădător cu un nume înșelător

Timp de decenii, Miracinonyx trumani a fost cunoscut drept ghepardul american datorită picioarelor lungi, corpului suplu și asemănării generale cu ghepardul modern. Însă un nou studiu realizat de cercetători de la University of California, Santa Cruz arată că această denumire nu descrie corect nici istoria evolutivă a animalului, nici modul său de vânătoare.

Prin analizarea paleogenomurilor nucleare și a dovezilor furnizate de izotopii stabili, cercetătorii au stabilit că M. trumani era o rudă apropiată a pumei, nu un membru al familiei gheparzilor. Specia s-a separat de linia evolutivă a pumei în urmă cu aproximativ 2,6 milioane de ani.

Aspectul său asemănător cu cel al ghepardului a fost rezultatul convergenței evolutive – un proces prin care specii care nu sunt înrudite ajung să dezvolte caracteristici fizice similare deoarece se confruntă cu provocări de mediu comparabile. În acest caz, corpul suplu și membrele lungi este posibil să fi ajutat prădătorul să se deplaseze eficient prin spații deschise, la fel în ce fel fac gheparzii moderni în Africa.

De la pajiști la apele arctice

Studiul a arătat, de asemenea, că Miracinonyx trumani ocupa un teritoriu mult mai extins decât se credea anterior. Cercetătorii au extins aria cunoscută de răspândire a speciei cu aproximativ 20 de grade de latitudine, demonstrând că aceasta ajungea mult mai la nord.

În regiuni precum Wyoming și Florida, prădătorul pare să fi fost un vânător generalist care trăia în pajiști temperate. Probabil își urmărea prada terestră bazându-se pe viteză și agilitate.

Populațiile nordice s-au adaptat însă unui mediu foarte diferit. Fosilele descoperite în Yukon Territory sugerează că exemplarele arctice s-ar fi putut baza în mare măsură pe pești, inclusiv pe specii migratoare precum somonul. Acest lucru indică faptul că prădătorul era mult mai adaptabil decât presupuneau oamenii de știință.

Se estimează că exemplarele adulte de Miracinonyx trumani cântăreau aproximativ 68 de kilograme, aveau o înălțime de circa 90 de centimetri și măsurau aproximativ 2,4 metri de la bot până la coadă.

Membrele anterioare puternice este posibil să fi contribuit la capturarea și imobilizarea prăzii, oferindu-i abilități de vânătoare care depășeau simpla urmărire de mare viteză.

Adaptări genetice la climate extreme

Pentru a înțelege în ce fel a supraviețuit specia în habitate atât de diverse, cercetătorii au analizat secvențe genomice de înaltă calitate provenite din fosile datând de acum 23.000 până la 31.000 de ani.

Datele genetice au evidențiat posibile adaptări care au ajutat populațiile nordice să facă față schimbărilor sezoniere extreme din zona arctică. Oamenii de știință au identificat mutații care afectau gene implicate în reglarea ritmurilor circadiene, ceea ce sugerează că acești prădători este posibil să se fi adaptat la perioadele neobișnuite cu lumină constantă vara și întuneric prelungit iarna.

Cercetarea a scos la iveală și o caracteristică senzorială neobișnuită. La fel ca alte feline, Miracinonyx trumani nu avea capacitatea de a percepe gustul dulce, însă cercetătorii au descoperit că felinele analizate aveau și gene inactive asociate detectării gustului acru. Astfel de modificări senzoriale pot apărea la animale cu diete foarte specializate.

Un declin lent către dispariție

Studiul a oferit noi indicii despre motivele pentru care Miracinonyx trumani a dispărut spre sfârșitul Pleistocenului. Analiza genetică a arătat că populațiile din Wyoming și Yukon aveau o diversitate genetică relativ redusă.

Cu toate acestea, cercetătorii nu au găsit dovezi clare privind consangvinizarea severă sau o prăbușire bruscă a populației. În schimb, specia pare să fi trecut printr-un declin gradual, desfășurat pe parcursul a milioane de ani. Această reducere lentă este posibil să fi îngreunat capacitatea prădătorului de a se adapta atunci când condițiile de mediu s-au schimbat.

Povestea „ghepardului” american arată de ce animalele dispărute nu pot fi înțelese întotdeauna doar pe baza aspectului lor. În spatele acestei porecle familiare se ascundea un prădător mult mai complex – unul care combina originea evolutivă a pumei, viteza asemănătoare ghepardului și o capacitate surprinzătoare de a se adapta la medii complet diferite.