Puma Arctică

Timp de decenii, prădătorul dispărut Miracinonyx trumani a fost cunoscut pe scară largă drept ghepardul american datorită corpului său suplu și picioarelor lungi.

Noi cercetări arată însă că asemănarea era înșelătoare.

Dovezile genetice și chimice sugerează că animalul era de fapt o rudă apropiată a pumei moderne, capabilă să supraviețuiască într-o gamă foarte largă de medii și chiar să se hrănească cu pește în regiunile arctice.

O rudă a pumei deghizată

Cercetătorii conduși de oamenii de știință de la Universitatea din California, Santa Cruz au analizat paleogenomuri nucleare și izotopi stabili din resturile fosile ale speciei Miracinonyx trumani. Rezultatele lor, publicate în Current Biology, au confirmat că specia nu era strâns înrudită cu gheparzii adevărați.

În schimb, aceasta era o specie soră a pumei moderne și s-a separat de această linie evolutivă în urmă cu aproximativ 2,6 milioane de ani.

Aspectul său asemănător cu cel al ghepardului pare astfel să fie un exemplu de evoluție convergentă, în care animale fără legătură directă dezvoltă independent caracteristici similare deoarece se confruntă cu presiuni de mediu comparabile.

Corpul îngust și picioarele anterioare lungi ale animalului este posibil să-l fi ajutat să se deplaseze eficient prin peisaje deschise. Totuși, spre deosebire de un prădător extrem de specializat pentru alergare rapidă, M. trumani pare să fi fost mult mai adaptabil.

Răspândirea sa ajungea până în Arctica

Studiul extinde considerabil și aria geografică atribuită anterior acestei specii.

Cercetătorii au descoperit că M. trumani trăia cu aproximativ 20 de grade de latitudine mai la nord decât se recunoștea anterior. Fosilele arată că populațiile ocupau regiuni care se întindeau de la zone temperate precum Wyoming și Florida până în Yukonul arctic.

Se estimează că adulții cântăreau aproximativ 150 de livre, aveau în jur de 3 picioare înălțime și măsurau aproximativ 8 picioare de la cap până la coadă.

Autoarea principală, Cassatt-Johnstone, a explicat că specia prezenta o flexibilitate ecologică remarcabilă, asemănătoare celei întâlnite la pumele moderne.

Ea a precizat că echipa a identificat și mutații care au dus la pierderea funcției unor gene implicate în ritmurile circadiene, ceea ce este posibil să fi ajutat populațiile nordice să facă față ciclurilor extreme de lumină sezonieră din timpul verilor și iernilor arctice.

Pisicile nordice este posibil să fi consumat pește

Una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri a avut legătură cu alimentația.

Dovezile bazate pe izotopi stabili sugerează că populațiile care trăiau în Arctica ocupau o nișă ecologică foarte diferită de cea a populațiilor din regiunile sudice. În Yukon, aceste feline par să fi fost consumatori terțiari și este posibil să se fi bazat în mare măsură pe pești anadromi, precum somonul.

Mai la sud, probabil vânau animale terestre în pajiști deschise.

Matthew Wooller, coautor al studiului, a explicat că specia ocupa o arie geografică enormă și prezenta forme foarte diferite de specializare la cele două extremități ale acesteia.

Această flexibilitate este posibil să fi ajutat M. trumani să supraviețuiască în medii care difereau considerabil prin climă și disponibilitatea hranei.

Genetica dezvăluie alte surprize

Cercetătorii au secvențiat genomuri cu acoperire ridicată provenite din fosile vechi de 23.000 până la 31.000 de ani.

Analiza a scos la iveală o altă caracteristică neobișnuită: M. trumani, alături de toate liniile de feline incluse în studiu, nu avea o versiune funcțională a unei gene implicate în detectarea gustului acru.

Se știe deja că felinele nu au receptori funcționali pentru gustul dulce, însă acesta este primul caz raportat de inactivare a genei pentru detectarea gustului acru la feline.

Astfel de modificări senzoriale pot fi asociate uneori cu alimentații specializate, deși cercetătorii nu au identificat o singură explicație pentru pierderea acestei funcții.

Un declin lent înainte de dispariție

Genomurile au indicat, de asemenea, o diversitate genetică redusă în populațiile din Wyoming și Yukon. Cu toate acestea, cercetătorii nu au găsit semne ale unei consangvinizări extreme sau ale unui colaps brusc al populației. În schimb, dovezile indică un declin treptat, care s-a desfășurat de la începutul până spre sfârșitul Pleistocenului.

Autoarea principală Beth Shapiro a explicat că diversitatea genetică redusă, luată singură, este puțin probabil să fi provocat dispariția. Ea a sugerat că un declin de lungă durată este posibil să fi redus capacitatea speciei de a răspunde atunci când condițiile de mediu s-au schimbat.

În cele din urmă, studiul arată cât de înșelătoare pot fi aparențele la animalele dispărute. Miracinonyx trumani arăta precum un ghepard, însă genetica, alimentația și modul său de viață dezvăluie un prădător mult mai complex, modelat de propriul său parcurs evolutiv.