Pădurile străvechi

Ce face ca o pădure străveche să aibă o valoare ecologică deosebită? Răspunsul ține de mult mai mult decât de numărul copacilor sau al plantelor care cresc în interiorul său.

O nouă cercetare realizată în sudul Italiei sugerează că structura unei păduri are un rol deosebit de important în stabilirea speciilor de plante care pot supraviețui acolo.

Un studiu publicat în Ecology and Evolution a analizat păduri mature din Parcul Național Pollino și a evidențiat modul în care arborii de mari dimensiuni, coronamentele complexe și lemnul aflat în descompunere contribuie la formarea unor comunități distincte de plante.

În interiorul pădurilor străvechi din Italia

Cercetătorii au investigat nouă zone potențiale de pădure matură din Apeninii sudici, de la păduri mediteraneene până la fagete situate la altitudini mari. Analiza finală a inclus 142 de suprafețe de eșantionare din opt zone. Echipa a înregistrat arborii vii, vegetația tânără, caracteristicile coronamentului, lemnul căzut și diferitele stadii de descompunere a lemnului.

Cercetătorii au identificat și plantele vasculare și au analizat terenul local, obținând 24 de măsurători care descriu structura pădurii. Pentru a analiza aceste relații, oamenii de știință au elaborat un indice al eterogenității structurale și au utilizat mai multe tehnici statistice pentru a distinge influența arhitecturii pădurii de cea a topografiei.

De ce contează structura pădurii

Rezultatele au arătat că gradul de complexitate internă a unei păduri este asociat mai puternic cu comunitățile de plante decât terenul din jur, luat separat. Topografia a explicat aproximativ 18,8% din variația structurii pădurii. Atunci când cercetătorii au analizat compoziția plantelor, structura pădurii a explicat în mod independent 23,5% din variație, comparativ cu 12,8% pentru topografie. Alte 31,3% au fost asociate în comun cu ambii factori.

Arborii de mari dimensiuni, densitatea coronamentului, diversitatea arborilor și lemnul aflat în descompunere s-au numărat printre caracteristicile deosebit de importante. Împreună, aceste elemente creează niveluri diferite de umbră, umiditate și suprafețe disponibile pentru dezvoltarea plantelor. O astfel de diversitate permite plantelor cu cerințe de mediu diferite să coexiste în aceeași pădure.

Mai multe specii nu înseamnă întotdeauna păduri mai sănătoase

În suprafețele de eșantionare, cercetătorii au înregistrat 153 de taxoni de plante vasculare. Studiul a atins o acoperire de eșantionare de 98,65%, în timp ce bogăția totală estimată a fost de aproximativ 170 de taxoni. Totuși, numărul speciilor a oferit doar o parte din imagine. Pădurile de fag situate la altitudini mari au găzduit plante montane distincte, inclusiv specii asociate cu mediile mai reci din zonele înalte ale sudului Europei.

Pădurile mixte au conținut comunități diferite, adaptate la condiții mai calde. În mod interesant, pădurile afectate în mod repetat de perturbări au susținut uneori mai multe specii de plante decât zonele forestiere relativ neperturbate. Totuși, aceste comunități au conținut adesea o proporție mai mare de plante răspândite, asociate cu medii bogate în nutrienți.

Protejarea întregului ecosistem

Danilo Travascia de la Universitatea din Basilicata, care a coordonat cercetarea, a explicat că analizarea mai multor caracteristici ale pădurii le-a permis cercetătorilor să distingă influențele structurale de condițiile topografice. Nicodemo G. Passalacqua de la Universitatea din Calabria a subliniat că protejarea naturii ar trebui să țină cont de identitatea speciilor de plante, nu doar de numărul lor total.

Arborii străvechi, coronamentele dispuse pe mai multe niveluri și lemnul aflat în descompunere contribuie la menținerea unor habitate specializate care pot dispărea atunci când pădurile sunt perturbate în mod repetat.

Lecții pentru protejarea pădurilor

Rezultatele sugerează că protejarea suprafeței forestiere nu este suficientă. Strategiile de conservare trebuie să păstreze și arborii maturi, regenerarea naturală, lemnul mort în picioare și continuitatea ecologică ce permite dezvoltarea unor habitate forestiere complexe.

Cercetătorii recomandă monitorizarea pe termen lung, care să combine studiile asupra vegetației, analiza inelelor arborilor, măsurătorile solului și ale microclimatului, precum și teledetecția. Gianluca Piovesan de la Universitatea din Tuscia a explicat că terenul stabilește condițiile de mediu în care se dezvoltă pădurile, în timp ce procesele ecologice pe termen lung creează o complexitate suplimentară, esențială pentru biodiversitate.

Pe măsură ce ecosistemele montane mediteraneene se confruntă cu presiuni de mediu tot mai mari, înțelegerea acestor relații ar putea ajuta specialiștii în conservare să protejeze comunitățile distincte de plante. Studiul arată că valoarea ecologică a unei păduri străvechi nu constă doar în numărul speciilor pe care le conține, ci și în habitatele complexe și relațiile care s-au dezvoltat de-a lungul generațiilor.