Vegetația intermedia urbană

Multe parcuri urbane urmează o formulă familiară: copaci înalți deasupra gazonului tuns îngrijit, fără multe plante crescând între ele.

Un nou studiu de la Universitatea din Queensland susține că această concepție vizual ordonată exclude un strat ecologic important - vegetația intermediară.

Publicat în BioScience, studiul a examinat de ce arbuștii și copacii mici cu înălțimi cuprinse între 1 și 10 metri lipsesc adesea din spațiile publice urbane și de ce restaurarea lor ar putea îmbunătăți biodiversitatea, consolida ecosistemele urbane și crea experiențe mai variate pentru oameni.

Lipsa straturii intermediare

Vegetația intermediară include arbuști, tufișuri dense și copaci mai mici care se află între sol și coroana superioară a copacilor. Potrivit ecologului Dr. Nicola Sockhill, acest strat a fost redus sistematic în multe parcuri modelate după un estetic inspirat de peisajul englezesc care a favorizat deschiderea și ordinea începând cu secolul al XIX-lea. Acea concepție poate arăta ordonată, dar poate fi ecologic săracă.

Păsările mici și alte animale depind adesea de vegetația densă pentru hrană, adăpost și deplasare în siguranță prin peisaj. În orașe, unde dezvoltarea și expansiunea urbană reduc deja habitatul natural, absența acestui strat intermediar poate lăsa fauna sălbatică cu mai puține locuri pentru a se hrăni, ascunde și migra. Cercetătorii susțin că un parc poate, prin urmare, să conțină multă iarbă și copaci maturi, dar totuși să ofere un habitat relativ sărac.

De ce contează pentru oameni

Problema nu este doar despre biodiversitate. Spațiile verzi urbane modelează, de asemenea, contactul uman de zi cu natura. Mai mult de jumătate din populația globală trăiește acum în orașe, iar pentru mulți oameni, un parc local poate fi principalul lor contact zilnic cu un mediu natural. Acest lucru face ca calitatea și complexitatea vegetației urbane să devină din ce în ce mai importante.

Studiul se bazează pe dovezi existente care arată că expunerea la natură a fost asociată cu beneficii precum reducerea stresului, refacerea atenției și îmbunătățirea stării de bine mentală. Plantarea mai densă poate face, de asemenea, spațiile verzi să pară mai imersive. În loc să vadă doar ierburi deschise și copaci izolați, vizitatorii pot experimenta texturi diferite, înălțimi, habitate și grade de încercuire în același parc.

Securitatea nu necesită parcuri goale

Un argument comun împotriva arbuștilor densi este că aceștia ar putea reduce vizibilitatea și ar putea face spațiile publice să se simtă mai puțin sigure. Cercetătorii nu sugerează să umple fiecare parc cu vegetație densă. În schimb, ei propun plantare strategică.

Luminarea bună, liniile de vedere clare și selecția cu grijă a speciilor de plante pot permite zonelor mai dense să coexiste cu spațiile deschise de recreere. Oamenii care preferă ierburile și vederile largi le pot folosi în continuare, în timp ce alții se pot deplasa prin zonele mai încercuite, bogate în natură. Scopul este varietatea, nu înlocuirea unui design uniform cu un altul.

Plantele indigene ar putea necesita mai puțină muncă

Profesorul Richard Fuller, unul dintre co-autorii studiului, a indicat și un avantaj practic: vegetația intermediară indigenă deja stabilită ar putea necesita o întreținere mai puțin intensivă decât ierburile convenționale. Ierburile necesită tundere repetată, irigație și timp de angajați. Arbuștii și copacii mici nativi, odată stabiliți, pot cere mai puține resurse, în timp ce susțin un ecosistem mai complex.

Alegerea speciilor contează. Fuller a argumentat că plantele indigene dintr-o zonă sunt adesea deosebit de valoroase pentru că fauna locală este deja adaptată să le folosească pentru adăpost și hrană. Studiul evidențiază Parcul Kings din Perth ca exemplu al unui mare parc urban care combină cu succes recreerea publică cu zone semnificative de pădure densă.

Nu fiecare parc ar trebui să arate la fel

Una dintre cele mai puternice recomandări ale studiului este să înceteze tratarea spațiilor verzi urbane ca o singură categorie de design.

În loc să ofere fiecărui parc aceeași combinație de iarbă și copaci înalți, orașele ar putea crea o rețea de spații diferite: terenuri deschise de recreere, ierburi umbrite, refugii plantate dens și zone axate pe biodiversitate. Sockhill a descris aceasta ca un abordare patchwork la nivel de oraș, în care diferite parcuri îndeplinesc diferite roluri ecologice și sociale. Acest lucru ar putea face peisajele urbane să devină mai reziliente, oferind în același timp locuitorilor o gamă mai largă de experiențe.

Concluziile nu înseamnă că ierburile deschise nu au loc în orașe. Acestea rămân utile pentru sport, adunări și recreere. Argumentul este că acestea nu ar trebui să domine fiecare spațiu verde. Un parc urban mai bogat ar putea necesita mai mult decât copaci și iarbă. Prin restaurarea arbuștilor și copacilor mai mici, planificatorii ar putea crea locuri mai utile pentru fauna, mai interesante pentru oameni și, în unele cazuri, mai ușor de întreținut în timp.